Dolly Parton

Ne-am îndrăgostit de vocea lui Dolly Parton atunci când am auzit-o interpretând „Letter to Heaven”, „Puppy Love”, „Little Blossom” sau, împreună cu Kenny Rogers, „Once Uppon a Christmas”. Dolly s-a dovedit a fi însă mai mult decât „regina muzicii country”, fiind şi o apreciată autoare de… cărţi de bucate. Afla mai mult citind Album literar-gastronomic.

Paris! Paris!

Ce pot eu să spun despre Paris ce nu s-a spus deja? Cântece, poezii, filme, toate preamăresc această citadelă a iubirii, acest oraş al îndrăgostiţilor, veşnic viu, veşnic strălucitor şi veşnic magnet de turişti. Nu am foarte multe informaţii extraordinare să vă dau, nici nu o să descoperiţi acum ceva nemaipomenit despre Paris. Doar vechile clişee: Turnul Eiffel, Notre Dame, Sacré Coeur, Musee d’Orsay, Muzeul Luvru… Hei, or fi ele clişee, dar se cer văzute şi admirate. Deci misiunea mea este să vă spun ce trebuie să vizitaţi şi cum. Aşa că fiţi atenţi. Întâi de toate, trebuie să fiţi în Paris pentru a-l vizita. Cu avionul este foarte confortabil, deşi destul de piperat. Dar dacă sunteţi grăbiţi să vizitaţi cât mai mult şi aveţi şI portofelul mai gros, e cea mai bună soluţie. Majoritatea zborurilor internaţionale aterizează pe aeroportul Charles de Gaulle, cel mai mare aeroport al Parisului de altfel. Trebuie însă să ţineţi minte că aeroportul este foarte mare şi destul de aglomerat, aşa că alegeţi un zbor care să vă permită un transfer comod spre un alt mijloc de transport care să vă ducă în oraş. Parisul se află la doar o oră şi jumătate de aeroport. Puteţi lua de aici trenul sau autobuzul. Aveţi grijă cu trenul. Vă trebuie biletul şi ca să urcaţi, dar şi ca să coborâţi din el. Aşa că nu fiţi Goe. De asemenea, nu există o gară centrală în Paris, aşa că asiguraţi-vă că trenul pe care îl luaţi duce la gara situată cel mai aproape de hotelul dumneavoastră. Apropo de hotel, în Paris veţi găsi tot felul de hoteluri, de la cele foarte ieftine, la cele foarte scumpe. Eu vă recomand să le alegeţi pe cele de 3 sau 4 stele, nu foarte aproape de centru, dar în apropierea unei staţii de metrou. Aşa nu vă va ajunge nici prea scump şi veţi avea şi transportul la îndemână pentru a putea începe să vizitaţi. Citeste mai mult pe Presa de turism.

Fotografii surprinzătoare: Furculiţa înfiptă în… apa lacului Leman, la Vevey

Montată prima dată în 1995 şi “expulzată” după câteva luni, “reîntoarsă” pe cheiul din Vevey în 2007, cu prilejul expoziţiei “Couverts découverts”, “La Fourchette” a devenit, în sfârşit, oficial, unul dintre simbolurile oraşului. Englezul Thomas Coryat amintea în 1608, ca pe o curiozitate, obiceiul italienilor de a se servi de furculiţă, notând cu umor că, fiindcă adoptase obiceiul, fusese numit şi el “furcier” (sau “poartă furcă”). După patru secole, “Furculiţa din Vevey” a avut nevoie şi ea de ceva timp ca să fie acceptată.

Ar trebui să-i spunem: Furculiţa. Cu “F”. Câtă vreme, şi la propriu, şi la figurat, este cel mai mare obiect – instrument, tacâm – de acest fel care s-a construit vreodată. Iar dacă e să credem în legendele cu uriaşi, atunci cu siguranţă nu poate fi decât ustensila cu care vreunul dintre aceştia ducea la gură hălci imense de mâncare. Furculiţa de la Vevey, cu dinţii înfipţi în… apa lacului Leman, a devenit unul dintre simbolurile cantonului elveţian Vaud, ca şi viile de la Lavaux – cele intrate în patrimoniul UNESCO, datorită, pe de o parte, altitudinii la care cresc şi, pe de altă parte, efectului celor “trei sori” care coc strugurii. Dar despre vie şi struguri, altădată… Dacă vrei să-ţi dai o întâlnire de dragoste pe malul lacului, la Vevey, e suficient să spui: “Ne vedem la Chaplin”. De fapt, mai nimerit ar fi să zici “La Charlot”, pentru că personajul, iar nu actorul, este cel omagiat, printr-o sculptură în bronz, în mărime naturală. Dacă eşti român, cu siguranţă vei prefera alte două locuri de întâlnire, situate nu departe de geniul cinematografiei: bustul Annei de Noailles, visând la promisiunile timpului, ori pe cel al lui Eminescu, fixat pe un soclu din… cărţi de bronz. Însă de ceva vreme cel mai cunoscut reper este “La Fourchette”. “Furculiţa“. Citeste mai mult si vezi fotografiile pe Vacantierul.

Vacanta in Malta: Jurnalul suveicii calatoare, pe urmele Reginei Maria (2). Grota Albastra

Undeva, intr-o pagina din “Povestea vietii mele”, Regina Maria aminteste de Grota Albastra… Puteam noi – eu si suveica Mamei Ruta din Mandra Fagarasilor – sa ocolim acest splendid loc al iubitei sale Malta? Cu siguranta, nu! Doar ne-am propus sa vedem tot ce e mai frumos pe insula asta din mijlocul Mediteranei si sa acceptam orice provocare. Vom explora Grota Albastra si de pe inaltimi, cu binoclul, si de pe mare, apropiindu-se de ea cu o barcuta malteza de agrement, viu colorata… Nu ne este frica de apa, nici mie, nici suveicii – pana la urma, e o sora mai mica a barcilor, a plutelor si-a vapoarelor, si ca orice bucatica de lemn care se respecta are… instinctul de a pluti (la nevoie)… Si-apoi va vom povesti tot, ca sa va dam ghes de vacanta. Vacanta in Malta, fireste! Citeste mai mult pe Vacantierul.

Vacanta in Malta: Jurnalul suveicii calatoare, pe urmele Reginei Maria (1). La drum!

Am plecat la drum impreuna cu suveicuta calatoare. Suveica mamei Ruta din Mandra, suveica din Fagaras, care a calatorit pana acum vreo 300.000 de kilometri, prin toata lumea cea mare. Noi doua – si inca vreo 15-20 de jurnalisti – am pornit de data asta spre Malta. Malta, raiul copilariei Reginei Maria a Romaniei. Malta cea cu 7000 de ani de istorie, 6 insule si-un trecut zbuciumat, marcat de trecerile (si stationarile) pe-aici ale arabilor, cavalerilor ioaniti (deveniti mai tarziu Cavalerii de Malta), englezilor, francezilor, turcilor etc. etc. A… sa nu-i uit, pe cei de mai inainte, pe romani, pe bizantini… Si pe Ulise, calatorul, care fu adapostit o vreme in pestera ei fermecata din Gozo, de nimfa Calipso… Pentru ca veni vorba de Ulise, sa mai spunem asa: suveica din Mandra s-a saturat sa tot joace rolul Penelopei (cea care tese vesnic panza la razboi, ziua, rupand-o noaptea ca s-o ia de la capat in zori). Nu, suveica mea (si-a mamei Mandra) a vrut sa fie de data asta chiar Ulise. Ulise calatorul. Si cred ca a reusit… O spune harta lumii pe care sunt insemnate toate calatoriile ei. Ei, pe harta asta, o bucatica de drum o facem noi chiar acum. Din Romania in Malta – la invitatia Malta Travel -, apoi prin Malta si Gozo (doua din cele trei insule locuite dintr-un arhipelag de sase insule -; ca sa punem un pic la punct matematica asta) si-n fine, joia viitoare, din nou spre casa. Citeste mai mult pe Vacantierul.

Regina Maria a României: “Malta, raiul copilăriei mele” (1)

… Pentru a-mi păstra oarecare şir şi a-mi urma povestea potrivit cu trecerea anilor, trebuie să ajung la Malta, raiul copilăriei noastre. Ne îmbarcaserăm spre Malta la Marsilia, în octombrie, 18… Bunica regină ne pusese la dispoziţie pentru această călătorie yachtul ei “Osborne” foarte frumos, însă nu prea de ispravă pe o mare zbuciumată. Avurăm vreme rea în tot timpul călătoriei, de trei-patru zile, dacă nu mă înşel; ceea ce-mi amintesc foarte bine e că aproape toată lumea suferi de răul de mare! Mama, cu toate că nu-i plăcea marea, îndura de minune drumurile pe apă. Pe vremea aceea, sufeream uneori foarte rău, dar niciodată nu eram cu totul abătută; erau şi ceasuri printre clipele grele în care mă simţeam minunat de sănătoasă şi de fericită. Ducky, nedespărţita mea tovarăşă, era dimpotrivă foarte bolnavă, pe când mica Sandra nu se lăsa doborâtă. Citeste mai mult pe Vacantierul.

„Nu au pâine? Să mănânce prăjituri!”

În vara anului 1788, în plină criză politică şi, mai ales, într-o vreme în care nepopularitatea ei atinsese apogeul, regina Maria Antoaneta – numită de pamfletarii vremii, încă din 1787, „Madame Deficit” sau „Doamna Datorie”, pentru că prin cheltuielile ei extra­vagante îngreunase datoria externă a Franţei – sfidează toate sfaturile primite şi dă, la Trianon, o cină somptuoasă.
Nici nu ai cum să numeşti cu alte sintagme o masă cu nu mai puţin de treizeci şi două de feluri diferite de mâncare şi şaisprezece alte feluri de preparate de natură să potolească foamea între felurile principale. Cina, care a pornit undeva pe la orele cinci ale amiezii, s-a terminat, de altfel, târziu, către dimineaţă... Altfel, n-ai fi avut cum – dacă te-ai fi nimerit oaspete ale extravagantei regine – să guşti măcar din toate câte ţi s-ar fi pus dinainte.

Carne, carne, carne...

Simpla enumerare a felurilor de mâncare ţi-ar potoli stomacul pentru câteva zile. Patru feluri de supe: cu orez, „Scheiber” (o supă austriacă, bogată în legume), supă de salată cu crutoane şi încă un fel de supă, cu crutoane de două feluri de carne, creată anume de bucătar pentru gusturile reginei (în epocă, i se spunea „les croutons unis pour Madame”). Urmau apoi două feluri principale, o friptură din carne de vită cu varză, care – parcă nu ar fi fost destul de săţioasă – era completată de carne de mânzat, la frigare.
Alte şaisprezece feluri de mâncare – toate cu carne – te provocau. Pateul „à l’espagnol” (frecat cu vin de Madera), cotletele de berbecuţ grilate, friptura de iepure, aripile de „pulardă” (găină îndopată), gătite „à le maréchale”, pieptul de curcan în supă limpede, carne de oaie împănată cu grăsime, cu garnitură de cicoare, „papiote” din carne de vită, cap de vită cu sos picant, pui cu sos tartar, purcel de lapte la frigare, pui de Caux (rasă de găină franceză pură, cu carne fragedă şi densă) în supă limpede, raţe de Rouen cu portocană, tocană cu fileuri de pulardă şi orez, carne rece de găină, blanchete de pulardă cu castraveţi acri şi sos bechamel...
Ca şi cum toate acestea nu ar fi fost îndeajuns, cina a continuat, târziu în noapte, cu alte patru feluri de mâncare, care „să liniştească stomacul şi să dea ghes poftei de viaţă şi de mâncare”. Fileuri de iepure, carne de viţel la frigare, consomeu din coadă de vită, carne rece de curcan. Şi apoi încă patru feluri de carne rotisată: de pui, de clapon, de iepuroi, de curcan, de bibilică şi de iepure tânăr. Treizeci şi două de feluri de mâncare, iar printre ele, presărate alte şaisprece antreuri, cele mai multe foitaje cu umpluturi dintre cele mai diverse, dar şi „canapele” (felii mici de pâine, unse cu diferite compoziţii din carne, legume, unt)... Să nu mai vorbim de coşurile de fructe, de dulciurile care nici nu aveau loc în meniu, fiind de la sine înţeles că ele nu vor lipsi de la masă.

Pilaful cu perle

La Versailles, la Trianon şi la Micul Trianon (foto) – pe care îl pri­mise în dar, pe când era doar „delfina” Franţei (şi unde, zice-se, în tinereţe se ocupa cu grădinăritul, plăcându-i să cultive singură morcovi şi varză) – mesele Mariei Antoaneta erau întotdeauna atât de bogate, încât nimeni nu putea să mănânce până la capăt şi o bună parte din mâncare era aruncată „oaspeţilor”... porcăriilor regale. Tot gurile rele spun că, o dată, nepărându-i-se că un platou cu orez şi carne de viţel era suficient de bogat, regina şi-ar fi rupt şiragul de perle de la gât, l-ar fi presărat peste orez şi şi-ar fi rugat prietenii să mănânce din pilaful astfel înnobilat.
Cu o asemenea opulenţă expozivă, e de la sine înţeles că Maria Antoaneta nu era iubită decât în cercul ei intim de doamne – care fusese prezidat, până în mai 1787, de ducesa de Polignac, pe care regina o expulzase în Anglia, pentru că... începuse să-i displacă cheltuielile prea mari pe care aceasta le făcea şi impactul lor asupra finanţelor Coroanei Franţei. Nici nu vreau să mă gândesc cum va fi arătând un prânz pe vremea când la stabilirea meniului contribuia şi ducesa de Polignac!
Cred că mai degrabă Maria Antoaneta se debarasase de ea, pentru că tocmai începuse să-i placă rolul de politician. Începuse să se implice în viaţa politică a Franţei, luându-se „la trântă” (metaforic vorbind) cu capii politici ai vremii şi chiar cu regele, încercând să-şi impună ideile (nu întotdeauna pro-austriece, cum s-ar crede, datorită originii ei, fiindcă regina deja gândea mai mult la viitorul copiilor ei, „Copiii Franţei”, şi mai puţin la alianţele cu familia ei rămasă pe tronul de la Viena). În aceste condiţii, ducesa de Polignac, care voia să-şi facă propriile-i jocuri, devenise o piedică şi trebuia înlăturată.

Pâine! Pâine! Pâine!...

Vă veţi fi întrebând de ce vorbim acum despre meniul somptuos al cinei de la Trianon. Pentru că, istoria a dovedit-o, lipsa hranei – a „pâinii”, generic vorbind – a dus la marile răsturnări de situaţii, la cele mai mari evenimente revoluţionare din istorie. O legendă spune că la numai câţiva ani după această cină – o dăm ca exemplu, dar mesele reginei erau la fel de bogate, zi de zi – Maria Antoaneta, la Versailles, în vreme ce femeile din popor cereau pâine, alergând pe culoarele palatului, avea să întrebe (mai mult sau mai puţin) ingenuu: „Ce strigă? Ce vor?”. „Vor pâine, Majestatea Voastră! Nu au pâine să mănânce!”, i s-a răspuns. „Nu au pâine? Atunci să mănânce prăjituri!” Familia regală a reuşit să fugă, în acea vară a anului 1791, de la Versailles...
Cât e istorie, cât e anecdotă, se spune că femeile franceze s-au potolit puţin, când au intrat în bucătăria, în cămările, în pivniţa regală. S-au potolit doar cât să-şi ostoiască foamea de moment. Apoi au alergat după regii fugari. La 22 iunie 1791, au fost capturaţi şi duşi la Paris. Pe 16 octombrie 1793, Maria Antoaneta murea decapitată.
Nu-i vremea acum pentru desluşiri istorice. Revoluţia Franceză se aprinsese însă cândva, în vara anului 1788, cam pe când consoarta nefericitului rege Ludovic al XV-lea dădea acel banchet somptuos. Era însă o vară tragică: o foamete catastrofală lovise ţara, preţul pâinii crescuse cu 90%, era penurie de produse alimentare. Şi-n vreme ce Maria Antoaneta punea pe masă patruzeci şi opt de feluri diferite, unii nu aveau nici măcar un blid de supă şi un codru de pâine.
Lipsa pâinii lovise în trecut şi Roma, lipsa pâinii a doborât monarhia franceză şi-avea să-i pună la zid şi pe membrii familiei imperiale ruseşti, în noiembrie 1917..

Publicat in Jurnalul National, Jurnalul de Duminica din 3 noiembrie 2011